Rezumat
Conceptul de practici dialogice este adesea utilizat în literatura de specialitate în absența unei definiții explicite. Studiul de față își propune să remedieze această carență. În prima secțiune, practicile dialogice sunt abordate din perspectiva interacțiunii discursive întrupate, în calitate de modalități de reorientare a interlocutorilor, cu ajutorul enunțurilor, spre aspecte ale enunțurilor produse sau ale experienței care stă la baza producerii lor. A doua secțiune explicitează, pe baza unui fragment din transcrierea unei ședințe de interviu micro-fenomenologic, structura discursivă a practicii dialogice, evidențiind secvența enunț experiențial – reformulare – întrebare. În a treia secțiune, sunt trecute în revistă, din perspectiva relațiilor dintre forma de viață și practica discursivă, cinci trăsături
caracteristice ale practicilor dialogice: caracterul învățat, caracterul consensual, caracterul structurat, caracterul delimitat, caracterul autotelic.
DOI: https://doi.org/10.52505/1857-4300.2024.1(322).02