Rezumat
Autorul acestui articol își concentrează atenția asupra studiului mono- grafic scris de Liliana Truță și publicat în 2010, în care ea evidențiază necesitatea distingerii între trei tipuri de experiment în evoluția prozei postmoderne românești, criteriul în baza căruia e făcută distincția fiind nu gradul de violență experimentală, ci gradul în care experimentul forțează trecerea de la paradigma modernistă la cea a postmodernismului. Cele trei tipuri sunt numite experimentul agonic, experimentul profetic și cel integrat. În perioada vizată experimentalismul postmodern cuprinde un interval de timp destul de mare, întrucât exponenții săi valoroși sunt nu doar romancierii Dumitru Țepeneag și Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, ultimii doi reprezentanți ai Școlii de la Târgoviște, dar și prozatorii ce s-au afirmat în postdecembrism.