Rezumat
Suntem de părerea că fenomenul enantiosemiei este o manifestare specifică a polisemiei. Pentru a nu confunda acest fenomen cu antonimia propriu-zisă, ni se pare utilă precizarea că antonimele sunt cuvinte cu corpuri fonetice diferite sau parţial diferite. O astfel de interpretare a enantiosemiei ne pare justificată. În raport cu antonimia, enantiosemia se referă la polisemia internă, la polarizarea sensului intern al cuvântului.
Cauza principală a enantiosemiei se explică prin aceea că rădăcinile şi derivatele lor au avut în epoca veche sensuri comune, insuficient diferenţiate. Odată cu evoluţia gândirii şi a limbii, astfel de sensuri s-au diferenţiat. Din sfera comună a noţiunii se evidenţiau nuanţe mai concrete ale sensului de bază, care treceau în sensuri contrare. Am dori să subliniem că odată cu evoluţia gândirii şi a limbii astfel de sensuri s-au diferenţiat în limba română prin crearea unităţilor polilexicale stabile, în cazul dat al locuţiunilor. Cf.: a păgubi care poate să-şi actualizeze sensul doar în context: A l-a păgubit pe B. B a fost păgubit de A. Însă doar locuţiunea poate diferenţia semele contrare ca sens: A aduce / face /a pricinui pagubă – a avea, / suferi / a păţi pagubă.